Evident, ca orice concediu reusit, si asta de s-a gatat acum isi va lasa amprenta asupra mea o perioada. I mean the hard and dirty way, nu vorbesc de colectia mea personala de trairi si amintiri numai bune de derulat rapid pe retina cand va fi sa bata marele gong final.

Pe langa muntii de rufe murdare, garajul dat tot palanca la pamant, frigiderul trist si gol si cuptorul care nici vara asta n-a invatat sa gateasca singur, copiii care nu te-au vazut 2 saptamani si vor sa condenseze de cum te-au luat in primire chintesenta distractiei lor la bunici in fraze lungi, repetate de 3 ori cu o fonatie de cel putin 3 octave diferite, sutele de emailuri care se aduna stiva in inbox, mai sa dea cu capul de inbox quota pusa de corporatie.

Ei bine, pe langa toate astea …. oricat incerci sa il ignori si sa te dai ocupata cu toate cele de mai sus … te pandeste discret, exilat intr-un colt de dormitor doar-doar nu-ti mai iese in cale, dragut si diafan, asa stilizat in alb si metal, dar totusi atat de amenintator… CANTARUL!

Bogdan, mai curajos, il ia vitejeste in piept si se urca, tinandu-si usor respiratia, doar doar atarna mai usor asa, hipoventilat. Ranjeste victorios: am aceleasi kilograme ca inainte de plecare!

Ma prefac foarte ocupata cu stransul scamelor de pe jos si blestemat in gand modul injust si sexist in care s-au impartit hormonii la facerea lumii (doar nu era sa dau vina pe musacaua de la Taylan sau baclavalele de la Efi Badem!)

Pana la urma, ca orice task pe care-l amani suficient de mult, lucrurile se rezolva de la sine, nu mai am nevoie de cantar pentru ca pic la proba pantalonilor. Ma hotarasc sa iau taurul de coarne si ma apuc de treaba si ma schimb in niste pantaloni comozi, de casa, numai buni de facut smotru in ei… din aia largi cat o zi de post, in care te simti skinny oricat de not-so-skinny ai fi. Pentru sanatatea dumneavoastra, sper ca aveti acasa fiecare macar o pereche … luati 2, ca scrie la carte ca e musai sa ai si-un backup…

15 minute mai tarziu, aproape sucombez pe canapea, rosie la fata, cu palpitatii si crampe la stomac. Ma strang pantalonii!

Fast forward 30 de minute mai tarziu, ma simt in control deplin: plan facut pentru slabit fabulos, meniu pe prima saptamana, determinare, suport moral din partea lui Bogdan “hai ca poate ma bag si eu”, vizualizare in rochita aia mai mica cu 3 numere luata acum 5 ani drept premiu pentru cand voi slabi fabulos…se tot agata un rest de gand de mine : dar sportul, ce facem cu sportul? ii trag un sut si trec mai departe: pe bune, crezi ca sunt supraom, one at a time..

So… here it comes: am tot ce imi trebuie ca sa slabesc. De ce nu slabesc?

Financiar sunt norocoasa sa imi pot permite cam orice “dieta” m-ar putea aduce acolo, daca nu vorbim de cea cu caviar servit pe platou de aur alb. Care oricum, am auzit eu de la o prietena rusoaica ca nu prea da rezultate.

Sprijin moral am avut tot timpul, Bogdan ma incurajeaza in tot ce fac. Timp, oricat ma plang de lipsa lui, cu siguranta sunt mai stapana pe el decat multi altii. Stiu si cum sa o fac, am invatat nutritie pe paine de la Gabriela Nedelea, am absolvit cea mai tare scoala de nutritie plant-based din US, am citit mult si m-am educat. Am urmat si ceva cursuri de nutritie pe la Cornell University/ sunt inrolata in cateva miscari de slabit, gen Body Engineering, Wildfit (asta mi s-a parut cel mai tare curs de nutritie eva’). Am si persoane in jur care imi sunt recunoscatoare ca au slabit frumos urmandu-mi recomandarile.

So, what’s wrong with me ? Raspunsul pe scurt, ca pe lung o sa-l disec in multe posturi-foileton, e ca … nimic nu e nelalocul lui!

Si cu un mic twist pentru toti prietenii mei ultra-hyper-extremo-maratonisto-sportivi, care simt ca deja si-au pierdut timpul citind despre ceva ce clar nu e despre ei:

De ce nu facem ceea ce ne arde buza sa facem? De ce amanam lucrurile importante? de ce nu punem bani deoparte pentru zile negre, desi stim ca vor veni, candva? de ce nu ne facem screening-ul de cancer mamar o data pe an, cum se recomanda, desi il avem inclus gratuit in pachetul dat de corporatie?

Ei bine, printre altele, pentru ca creierul nostru, cu software-ul lui prafuit neupdatat de 200.000 de ani, ne joaca feste.

“Cercetatorii britanici” au constatat scanand creierul uman ca zona cortexului prefrontal median, cand ne gandim la noi in viitor, se comporta total anapoda decat s-ar fi asteptat ei. (Asta e partea din creier care actioneaza ca un “mental sketch pad” si ne proiecteaza in viitor, si printre alte functii, e implicat si in procesul de decizie si actiune/non-actiune)

RMN-ul functional arata ca aceasta parte de creier se activeaza teribil de mult cand ne gandim la noi. Let’s face it, toti suntem niste mici narcisisti…

Ei bine, atunci cand ne gandim la alte persoane, se intampla exact reversul medaliei: aceasta parte de creier se deactiveaza. Adica ne cam doare la basca, de ceilalti, primar si biologic vorbind.

Daca se intampla sa vorbim despre straini absoluti, se deactiveaza si mai mult. Shutdown total.

Te-ai astepta ca creierul nostru sa fie foarte excitat de viitorul “eu”, mai ales daca intra intr-o rochie 3 marimi mai mici. Da de unde! se pare ca creierul il trateaza pe viitorul “eu” ca pe un complet strain.

Cu cat mai departe incerci sa te proiectezi in viitor, cu atat mai mult creierul va trata viitorul tau eu ca un strain. Si cu atat mai greu ne e sa ne punem in pielea noului eu. Si sa facem ceva pentru el. (Mai mult decat prevad normele sociale, si mileniile de increstat in ADN ca impreuna, supravietuim mai bine ca specie.)

De asta oamenii au probleme sa economiseasca pentru zile negre, sa se tina de o dieta, sau sa-si verifice prostata regulat – creierul pur si simplu crede ca persoana care va beneficia de aceste rezultatul acestor alegeri dificile, care cer si ceva sacrificiu, (aia cu bagatul in gura chiar zi de zi, consecvent) este o persoana diferita de cel care decide sa faca alegerile astea dificile.

So, intrebarea e, stie cineva vreun joc misto de canaba, de ice-breaking, ca creierul meu sa se imprieteneasca mai bine cu Vali de peste 6 luni?

Si raspunsul, la marea intrebare care sta pe buzele tuturor, the Answer to the Ultimate Question of Life, the Universe, and Everything ….nu, nu e 42, as vrea eu… e 83.5. kg.

Cercetatorii britanici=Studies done with fMRI: Arnaud D’Argembeau, “Modulation of Medial Prefrontal and Inferior Parietal Cortices When Thinking About Past, Present and Future Selves,” Social Neuroscience, May 2, 2010, pp. 187–200.

PS: Pentru cei care n-au prins-o pe aia cu 42, va recomand sa vizionati “Ghidul Autostopistului Intergalactic”, care a fost la vremea lui, prin 2000, unul din filmele mele de referinta.

Later Edit: Poza e de ziua mea, don’t judge a girl by her birthday cake 🙂